Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partos (+1656)

Fost mitropolit al Timişoarei şi a toată Ţara Banatului, ierarhul Iosif cel Nou a strălucit cu aureola sfinţeniei încă de cand era in viaţa, fiind „podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioşilor, lauda prea frumoasă a Timişoarei şi cinstea Partoşului”, aşa după cum îl numeşte Acatistul închinat lui.

          Sfântul Ierarh Iosif cel Nou, Mitropolitul Timişoarei, s-a născut pe la 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice.  Se pare ca tatăl său era stăpânul unei corabii şi transporta mărfuri pe Adriatica, Mediterana, Marea Neagră şi Dunăre. Murind el devreme, tânărul Iacob – cum se numea din botez viitorul ierarh – a fost crescut de mama sa în buna cinstire de Dumnezeu. Nemaiavând neamuri în Raguza, aceasta s-a mutat la un frate al ei care era negustor în oraşul Ohrida. Aici Iacob urma învăţătura cărţii până la vârsta de 15 ani când, aprins de dragostea lui Dumnezeu, îşi închina viaţa Mântuitorului Hristos, intrând în mănăstirea Maicii Domnului din acel oraş, unde continuă cu învăţătura şi citirea cărţilor sfinte. După cinci ani de nevoinţe duhovniceşti, dornic de o viaţă mai retrasă, părăseşte Ohrida şi apucă drumul Sfântului Munte Athos. Acolo intră în mănăstirea Pantocrator unde, după o viaţa aspră şi cu multe osteneli, în post şi rugăciuni toată noaptea, începe să urce cu multă sarguinţă treptele desavârşirii. Cu nespusă bucurie şi puternic mişcat de dumnezeiască chemare, primeşte tunderea în monahism, sub numele de Iosif, îmbrăcând schima marelui şi îngerescului chip.

Era în primăvara vieţii, când atingea abia 21 de ani ai trăirii sale. De acum, sufletul tânărului schimonah Iosif, într-aripat cu dumnezeiescul dor, uimeşte pe toti sihaştrii Sfântului Munte cu desăvarşita lepădare de sine, cu smerita cugetare, cu totală neagoniseală cea de bună voie şi cu întreaga inţelepciune. Cine poate socoti noianul nevoinţelor lui celor de multe feluri, asprele postiri prin care işi strunea trupul şi sufletul, lacrimile ce-i curgeau fără încetare în timpul privegherilor de toată noaptea, suspinele cele dintru adânc ale inimii, culcările pe jos si tainica rugaciune care îl răpea la cer şi îl unea cu Dumnezeu prin Duhul cel Preasfânt, cea întru totul dăruire de sine pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele său? Intr-acest chip desăvarşindu-se pe sine, noul monah a devenit cu totul străin de orice patimă. Dumnezeu i-a deschis mintea întru pătrunderea sfintelor Scripturi, încât îi covârşea pe toţi cu înţelepciunea.

          Aşa se face că părintele Iosif, fără voia lui, este hirotonit arhiereu şi ridicat la rangul de mitropolit al românilor din Ţara Banatului, pentru care primeşte cuvenitele întăriri în anul de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos 1650. Şi a păstorit el Biserica lui Dumnezeu din aceste ţinuturi româneşti vreme de trei ani. În acest timp a organizat Biserica, întemeiat şcoli pentru pregătirea preoţilor, a înălţat sfinte altare, a cercetat mănăstirile şi parohiile bănăţene, ducând mângâiere şi lumina păstoriţilor săi. Mulţi turci, lepădându-se de legea lor, au primit botezul şi aceasta pentru că Sfântul Iosif îi iubea pe toţi deopotrivă, iar uşa lui era deschisă tuturor. Blândeţea, milosteniile şi învăţăturile lui pline de foc dumnezeiesc, într-adevăr cucereau pe oricine. Deci, atât creştinii cât şi musulmanii, îl aveau întru mare evlavie pentru sfinţenia vieţii lui şi pentru darul facerii de minuni cu care Dumnezeu îl înzestrase.

          Era sfârşitul verii lui 1656 când a trecut la cele veşnice la 85 de ani părintele duhovnicesc al ortodocşilor din părtile Banatului. Sfântul Iosif numit de acum “cel Nou” – spre a-l deosebi de alţi sfinţi mai vechi cu acelaşi nume – nu a încetat nici după moarte să vină într-ajutor credincioşilor, pe mulţi din cei care se apropiau cu rugăciuni de mormântul său uşurându-i de necazurile şi suferinţele lor. Astfel, în conştiinţa tuturor s-a întărit din ce în ce mai mult convingerea că a fost sfânt cu adevărat.

          Tradiţiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au inceput sa bată singure, fară să le tragă cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi trupul neînsufleţit al marelui mitropolit a fost aşezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mănăstireşti, în dreptul uşii de intrare care e spre miazăzi. Pe lespedea ce s-a aşezat deasupra, mâini pioase au săpat o inscripţie care înainte cu aproape un veac se citea cu usurinţă:“Sviatitel Iosifa novii bivsii Mitropolita Temisvarskii” –“Preasfintitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timişoarei”.

          Despre cinstirea de sfânt care i s-a dat din vechime, mărturiseşte printre altele icoana pictată la 1782 de preotul Stefan Bogoslovici la cererea protopopului Jebelului, Ioan Suboni, si aşezată pe peretele bisericii mănăstireşti din Partoş, deasupra locului unde a fost îngropat.

            Dintre minunile săvarşite de Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş

            Fiind smerit cu mintea şi blând cu inima, Dumnezeu i-a dăruit putere a cuvântului prin care mişca inimile tuturor, înduioşându-le până la lacrimi şi într-aripându-le cu dorul cel dumnezeiesc. Pentru curaţenia lui sufletească în înalta şfinţenie la care a ajuns, Dumnezeu l-a îmbrăcat, printre alte daruri, şi cu acela al facerii de minuni.

Multe minuni s-au săvarşit la moaştele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, dar nu toate au fost puse ăn scris. Încă de pe vremea când era egumen la Mănăstirea Cutlumuş din Muntele Athos, Sfântul Iosif ajunsese vestit pentru viaţa sa sfântă şi pentru vindecările care le facea. De aceea a şi fost ales ca mitropolit al Timişoarei, unde nu a întârziat să-şi arate îndrăzneala sa în rugăciune şi harul săvârşirii de minuni pe care il primise.

Venind de la Constantinopol, Sfântul Iosif trebuia sa treacă Dunărea pe un pod plutitor. Însă caii de la trasură s-au speriat şi n-au mai voit să înainteze. Toate încercările vizitiului şi ale oamenilor dimprejur de a-i face să se suie pe pod nu au reuşit. Atunci Sfântul Iosif, deranjat de strigătele furioase ale oamenilor, s-a coborăt şi a grăit câteva cuvinte blânde către cai, care s-au făcut blânzi ca nişte miei şi au urcat singuri pe pod, unde au stat nemişcati până au trecut Dunărea. Văzând ca şi animalele i se supun, toţi cei de faţă s-au minunat şi s-au închinat sfântului ierarh.

Nu departe de oraşul Varşet, sfântul a fost oprit la vreme de noapte şi pe un timp de furtună de un agă turc însoţit de o ceată de ostaşi. Nevasta agăi, care era creştină şi se chinuia de trei zile să nască, fusese vestită în vis că numai vladica Iosif putea sa o tămăduiască. Astfel, ea îl trimise pe bărbatul ei, ca să-l întâlnească pe sfânt în locul unde i se arătase în vis şi să-l aducă la ea. Fără a se teme, Sfântul Iosif a încuviinţat să se întoarcă din drum şi să meargă cu aga Ismail. Iar când a trecut prin faţa casei agăi, soţia acestuia a născut îndată un băiat. După mai multe zeci de ani, acest băiat, botezat ortodox, s-a călugărit şi a ajuns chiar episcop al Caransebeşului şi Vârşeţului, fiind un apărător de seamă al Ortodoxiei în vremuri foarte grele pentru credinţa strămoşească.

Ajungând în Timişoara, Sfântul Iosif a fost întampinat de Iovan Capra, un argintar care era olog de 20 de ani, pe care l-a vindecat îndată. La vederea acestei minuni s-au uimit şi turcii care veniseră în întâmpinarea lui şi i s-au închinat cu evlavie.

În ziua Sfinţilor Arhangheli, 8 noiembrie, mergând Mitropolitul la Partoş, pentru hramul mănăstirii de acolo, l-au întampinat o mulţime de credincioşi. Dând să intre în biserică pentru a săvârşi dumnezeiasca slujbă, a fost oprit de unsprezece ologi şi suferinzi care îi cereau îndurare. Apoi, oprindu-se în mijlocul lor şi punând mâinile peste ei, s-a rugat şi în aceeaşi clipă un fior a străbătut trupurile lor istovite de suferinţă şi, revenindu-le puterea, s-au ridicat cu totul sănătoşi. Atunci, plini de recunoştinţă, mulţumeau din suflet lui Dumnezeu şi Sfântului pentru o îndurare ca aceasta asupra lor.

            Cu adevărat multe minuni s-au savarşit la mormântul Sfântului. Se ştie că fostul jude al Timişoarei, Marcu Muţiu, s-a tămăduit de boala venind să se roage aici. Drept mulţumire pentru aceasta, el a zidit, în anul 1750, alături de vechea biserică mănăstirească, o alta, nouă, mai mare şi mai trainică.

Odată, pe cand săvârşea sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timişoara, în ziua Sfinţilor Apostoli Petru si Pavel, a izbucnit un mare foc în partea de apus a Timişoarei. Un vânt puternic întindea pârjolul cu repeziciune asupra întregului oraş. Mulţi au pierit atunci în flăcări, iar groaza îi cuprinsese pe toţi. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieşit în faţa bisericii luând cu sine Sfintele Taine şi căzând cu faţa la pământ şi cu toată puterea sufletului său cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd, deodată nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi întunecând tot cerul şi o ploaie torenţială s-a vărsat timp de mai multe ore, fără încetare, până a stins cu totul focul nimicitor. Şi Sfântul Iosif, ridicându-şi fruntea de la pământ, muţtumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mila ce a făcut-o izbăvind de moartea cea napraznică a prăpădului. Apoi, mergând acasă, s-a închis în chilia sa şi timp de trei zile n-a mai ieşit. Cand s-a arătat din nou în lume, pe dosul palmei lui de la mâna stângă îi apăruse semnul sfintei cruci, ca şi când ar fi fost ars cu fierul înroşit. Semnul acesta a ramăs pe mâna Sfântului până la sfârşitul vieţii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marii Lui milostiviri.

Ţinând seama de viaţa şi petrecerea cuviosului Mitropolit Iosif şi stabilindu-se fără putinţa de tagadă că el a strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului prin credinţa curată şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei,  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât la 28 februarie 1950 să-l aşeze în ceata sfinţilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecărui an pentru cinstirea lui cu toată cuviinţa. Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş s-a facut duminica, 7 octombrie 1956, după ce, din vreme, moaştele sale au fost aduse de la mănăstirea Partoş şi aşezate în catedrala mitropolitană din Timişoara.

          La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului Sfântului Iosif cel Nou în tot cuprinsul Patriarhiei Române.

          În anul 1997 Sfântul Sinod l-a desemnat pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş ca ocrotitor al pompierilor militari din ţara noastră, având în vedere minunea salvării Timişoarei de la un cumplit incendiu. Astfel, el este sărbătorit în fiecare an pe data de 13 septembrie cu ocazia zilei pompierilor militari.

Articol publicat in Revista „Salvatorii Nemteni”-nr.4/2013/ Autor: plt. Benta Alexandru